99 de ani de la promulgarea legii pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Ro...

Sedința de lucru a Consiliului Național Bisericesc

„Viața ca o jertfă” a Mitropolitului Visarion Puiu

MITROPOLITUL VISARION PUIU !

La 27 februarie se împlinesc 145 ani de la nașterea Mitropolitului Visarion Puiu, ierarh de seamă care prin credința si patriotismul său și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii. În timpul arhipăstoriei sale Mitropolitul Visarion s-a îngrijit de buna organizare a eparhiilor încredinţate. A desfăşurat o rodnică activitate ecleziastă şi culturală, demonstrând înalte calităţi de organizator şi, în multe privinţe, de întemeietor. S-a născut în oraşul Paşcani (România) la 27 februarie 1879, primind numele de botez Victor şi fiind unul din cei şapte copii ai lui Ioan şi Elena Puiu. După absolvirea claselor primare urmează Seminarul Teologic Inferior de la Roman, iar în toamna anului 1894 este transferat la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi. Aici tânărului seminarist i se trezeşte gustul pentru lectură, iar ajuns în clasele superioare colaborează cu succes cu publicaţiile locale şi cu unele reviste literare din Bucureşti. În toamna anului 1899 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, care o absolveşte în 1904. În decembrie 1905 este tuns în monahism cu numele de Visarion şi după trei zile este hirotonit ierodiacon pentru catedrala din Roman. La Roman, după cum mărturisea chiar viitorul mitro¬polit într-o scrisoare autobiografică, a trăit „cei mai frumoşi ani ai călugăriei”. În ianuarie 1907 pleacă pentru a-şi desăvârşi studiile la Academia Teologică de la Kiev. După absolvire a revenit în patrie, fiind hirotonit ieromonah pe seama catedralei din Galaţi (1908) şi ridicat în rangul de arhimandrit la 1 ianuarie 1909. În acelaşi an este numit vicar al Eparhiei Dunărea de Jos şi director al Seminarului din Galaţi. Director al Seminarului Teologic din Chişinău. În vara anului 1918, după unirea Basarabiei cu România, au fost numiţi la Seminarul Teologic din Chişinău o seamă de profesori în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu. La 1 septembrie 1918 el este numit director al Seminarului Teologic din Chişinău, iar în decembrie al aceluiaşi an – exarh al mănăstirilor din Basarabia. „Seminarul din Chişinău, – îşi amintea Mitropolitul Visarion, – avea un local bun, dar în vremea revoluţiei ruse adăpostise câteva regimente, care la plecare îl lăsase într-o stare de plâns...”. Prin contribuţia directorului guvernului local pentru Basarabia, Arhimandritul Visarion Puiu reuşeşte să readucă la condiţie localul seminarului. Tot în această perioadă a fost şi un reprezentant activ al „Comisiunii monumentelor istorice din Basarabia”, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. În scurt timp arhimandritului i se încredinţează conducerea „Societăţii istorico-arheologice” din Chişinău, a „Societăţii culturale a clerului” şi a celei de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 400 până la 500 de săraci. În acea perioadă el publică valoroasa lucrare „Mănăstirile din Basarabia”. Meritele sale incontestabile şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului. În anul 1923 în Basarabia are loc o restructurare esenţială a vieţii bisericeşti. Se refac două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Izmail (cu reşedinţa în oraşul Izmail) şi eparhia Hotinului (cu reşedinţa în oraşul Bălţi). Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a propus ca unic candidat pentru scaunul episcopal al nou-înfiinţatei episcopii a Hotinului. Episcop al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi. Ca episcop al Hotinului s-a ocupat de buna organizare a Bisericii şi a clerului. Prin purtarea sa de grijă în raza episcopiei, care cuprindea judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin, au fost construite şi renovate o mulţime de lăcaşuri, printre care şi cele din oraşul Bălţi. Noua eparhie nu dispunea de fonduri şi de sediu, nou-numitul episcop mulţumindu-se timp de aproape un deceniu cu o gazdă particulară. Prin colectarea jertfelor de pe teritoriul întregii eparhii şi prin contribuţia Ministerului Cultelor se finalizează construcţia bisericii de pe lângă închisoare, începută în 1915, aceasta devenind cea de-a doua biserică din oraşul Bălţi. Graţie eforturilor lui Visarion Puiu a fost înfiinţată şi o tipografie, unde pe parcursul anilor au fost editate cărţi pentru credin¬cioşi, foi duminicale şi ziarul eparhiei. În anul 1924 se sfinţeşte piatra de temelie a monumentalei Catedrale „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, iar în 1926 se începe construcţia Bisericii „Cuv. Parascheva” şi a reşedinţei episcopale. Sub îndrumarea arhitecţilor veniţi din Regat, cu mari osteneli şi cheltuieli, aceste construcţii au fost finalizate şi sfinţite în 1934 - fapt remarcabil şi deosebit de important pentru istoria Bisericii noastre. Slujba de sfinţire a catedralei a fost oficiată de un sobor de înalţi prelaţi ai Bisericilor Ortodoxe. Acest mare eveniment a fost onorat cu prezenţa regelui Carol al II-lea, însoţit de familia regală şi alţi demnitari de stat. În anul 1928 Episcopul Visarion publică lucrarea „Documente din Basarabia”, iar pe parcursul anilor 1929-1931 pe paginile revistei istorice „Arhivele Basarabiei” apar numeroase materiale despre istoria Bisericii basarabene sub semnătura „Visarion, Episcop al Hotinului”. El a scris şi a publicat aproximativ 40 de lucrări, în care a abordat probleme de educaţie şi morală creştină, precum şi de istorie, şi de pregătire temeinică a tineretului, în general, şi a teologilor, în special. În timpul păstoriei sale au mai fost înfiinţate fabrica de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti, case de ajutor reciproc, banca clerului etc. La mănă¬stirea Dobruşa s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar la mănăstirea Japca – „Şcoala de pregătire practică rurală a fetelor de săteni”. Realizările şi împlinirile Episcopului Visarion în doar 12 ani de păstorie în Eparhia Hotinului rămân neşterse. Aici a trecut, bineînţeles, şi prin mari greutăţi, dar ulterior îşi amintea cu satisfacţie de acele clipe, când era sprijinit de poporul drept-credincios. Avea şi o dăruire rară pentru cei din jurul său, acordând ajutor substanţial locuitorilor din judeţele Tighina, Cahul şi Cetatea Albă, care sufereau din cauza secetei din 1929. Datorită sprijinului acordat de ierarh, a fost posibilă adăpostirea unui mare număr de locuitori transnistreni persecutaţi de regimul sovietic. Tot la iniţiativa sa a fost colectat ajutor pentru locuitorii din Grecia şi Bulgaria, care au avut de suferit de pe urma cutremurului din 1930. Mitropolit al Bucovinei . În octombrie 1935, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Episcopul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei şi ridicat la treapta corespunzătoare câştigând anterior în alegerile Adunării Eparhiale din Cernăuţi 136 din 154 de voturi exprimate. A fost confirmat şi prin decret regal. În cei patru ani şi jumătate, aflat în scaunul mitropolitan din Cernăuţi, s-a ocupat de bunul mers al treburilor Mitropoliei Bucovinei, dovedind bunele calităţi de organizator şi administrator: În anul 1940, când forţele militare se confruntau cu mari lipsuri materiale, prin contribuţia Mitropolitului Visarion din Fondul Bisericesc şi din partea eparhiei se alocă ajutoare financiare importante pentru înzestrarea armatei. La fel, a fost acordat un ajutor pentru completarea echipamentului unui regiment de vânători din Cernăuţi. În mai 1940 mitropolitul îşi prezintă demisia din scaunul arhieresc al Bucovinei şi se retrage la schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamţului. Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria Între anii 1942-1944, fiind un bun cunoscător al limbii ruse, Mitropolitul Visarion a condus Misiunea Ortodoxă înfiinţată în spaţiul dintre Nistru şi Bug, devenind Mitropolit „al Transnistriei” cu reşedinţa la Odesa. Misiunea Ortodoxă avea menirea să refacă viaţa creştină din acest spaţiu. Sub îndrumarea Misiunii, în Transnistria au fost trimişi sute de preoţi, s-au redeschis biserici, s-a refăcut viaţa monahală, a fost înfiinţată o tipografie, unde se tipăreau cărţi de rugăciune şi diverse broşuri pentru credincioşii locului. Într-o cuvântare, rostită la Odesa în octombrie 1943 în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Cuban, Mitropolitul Visarion arată scopul urmărit de Misiunea, pe care o conduce: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici ori va veni stăpânirea rusească şi nici nu am călăuzit această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să deschidem un drum mai bun pentru viitorul Bisericii Ortodoxe de aici”. În perioada, cât a condus Misiunea, s-a înfiinţat chiar şi un Seminar Teologic la Dubăsari. Oameni nevoiaşi din Transnistria au fost ajutoraţi cu alimente, adăpost, o atenţie deosebită acordându-se copiilor orfani şi bătrânilor. Ani de pribegie . Evenimentele care au avut loc în 1944 au curmat activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria, iar cei care se angajaseră în ea au avut de suferit. Mitropolitul Visarion, datorită acestei ultime misiuni, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală, iar aşa-zisele „tribunale ale poporului”, instituite în România de către comunişti, la 20 februarie 1946 îl condamnă la moarte în contumacie (judecat în lipsă). Era acuzat de faptul că în perioada cât a fost Mitropolit al Odesei ar fi patronat, în această calitate, „acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria”. Viaţa în exil şi-a trăit-o în Austria, Italia, Elveţia şi Franţa. Aflându-se în Italia, a locuit vreme de doi ani într-o chilie din localitatea Maguzzano. În 1949 Mitropolitul Visarion se stabileşte în Franţa, pe lângă biserica comunităţii creştinilor ortodocşi români de la Paris (fondată încă în sec. XIX). După evenimentele, ce au urmat în 1944 în România, sute şi mii de refugiaţi români au fost primiţi şi ajutaţi de membrii acestei comunităţi creştine. Instaurarea regimului comunist a dus la ruperea legăturilor spirituale şi canonice ale Patriarhiei Române cu Biserica diasporei româneşti. În urma acestor evenimente românii din afară au fost nevoiţi să se organizeze în unităţi administrative bisericeşti autonome. Prin purtarea de grijă a Mitropolitului Visarion, se înfiinţează Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, cu sediul la Paris, Mitropolitul Visarion devenind arhipăstor al acesteia. În 1958 se retrage în localitatea Viels Maison-Alsne, în apropiere de Paris, unde, bătrân, slab şi bolnav, moare în 1964. A fost înmormântat în aceeaşi localitate. Ulterior rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului au fost strămutate în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alţi înaintaşi români decedaţi în străinătate. Pe crucea mormântului său sunt incrustate următoarele cuvinte: „Mitropolitul Visarion Puiu, 27.02.1879 -10.08.1964, Fondator al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală. „La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns...” Credinţa şi patriotismul, precum şi realizările sale deosebite, merită să fie cunoscute, a aceluia care a fost primul episcop al reînfiinţatei Episcopii a Hotinului şi ultimul Mitropolit al Bucovinei şi al Odesei înainte de instaurarea puterii sovietice după cel de-al doilea război mondial. SURSA: https://www.blogger.com/blog/post/edit/5990776575871135872/2291023698847585089 / accesat: 27.02.2024

Părintele Valerian Pâslaru. 4 sfaturi primite de la părintele Ghelasie d...

Părintele Valerian Pâslaru: Cine face dreptate?

A murit la 115 ani: Sfântul Haralambie, cel mai bătrân mucenic din Sinaxarul Bisericii.

Prăznuit în Biserica noastră pe în cea de-a zecea (10/23) zi a lunii februarie, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie este cunoscut, mai ales în mediul rural, ca fiind ocrotitor al grădinilor, viilor și livezilor și ajutător al celor care lucrează pământul, dar și ocrotitor al celor bolnavi. În satele românești mai cu seamă, există obiceiul de a sfinți apa în ziua de 10 februarie, numită și „aghiasma Sfântului Haralambie”. După săvârșirea slujbei, în unele zone din țara noastră, pomicultorii și grădinarii cheamă preotul pentru a le stropi viile, livezile și grădinile, spre a feri culturile de calamități și spre a da bun-rod în anul care tocmai a început. Un aspect aparte pe care am dori să vi-l prezentăm cu prilejul prăznuirii Sfântului Haralambie din acest an este, însă, modul în care a trecut la Domnul având o vârstă destul de înaintată și devenind, astfel, cel mai vârstnic mucenic din Sinaxarul Bisericii. Detalii în rândurile de mai jos! „O pildă de viață cumpătată” Sfântul Haralambie s-a născut în oraşul Magnesia, cel mai probabil în Tessalia (Grecia), la sfârşitul primului secol creştin. S-a născut într-o familie creștină, lucru pe care îl putem considera o mare binecuvântare pentru el, deoarece spre deosebire de alți sfinți, încă din copilărie a cunoscut Evanghelia lui Hristos. În viața sa citim că, încă din tinerețe a fost o pildă luminoasă de viață cumpătată. Mai târziu, credința sa în Hristos a devenit tot mai înflăcărată, iar dorința sa de a-i ajuta pe creștini și pe păgâni să se mântuiască a devenit și mai mare. Nu avea pace sufletească când se gândea că există oameni departe de Hristos, care nu-și cunosc menirea și scopul vieții lor pe acest pământ. La vârsta de 40 de ani devine preot, iar din această slujire intensifică misiunea sa de convertire a păgânilor la creștinism. În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din Asia Mică, în perioada domniei împăratului roman Septimiu Sever, Sfântul Haralambie nu și-a ascuns credința, ci a continuat să slujească Biserica și să propovăduiască Evanghelia în mod deschis. Deși mulți încercau să-l oprească, să-i spună că se expune și își pune în pericol viața, Sfântul Haralambie s-a dovedit a fi un exemplu de curaj și statornicie în credință, refuzând să se lepede de Hristos. Bătrânețea și mărturisirea Conform învățăturii Bisericii noastre, bătrânețea e o etapă a vieții umane caracterizată de respect și admirație. Bătrânii sunt considerați purtători de înțelepciune și experiență, fiind adesea văzuți ca exemple de credință și statornicie în viața duhovnicească. De-a lungul istoriei creștinismului, bătrânii au deținut un rol central în comunitatea religioasă, fiind considerați lideri spirituali și surse de învățătură pentru credincioși, în general. De asemenea, bătrânii sunt adesea văzuți ca exemple de credință și statornicie în viața creștină. Ei au trecut prin diverse încercări și ispite și, cu toate acestea, au rămas fideli credinței lor. Într-o lume în care valorile și convingerile pot fi supuse unor schimbări rapide, bătrânii reprezintă adesea o ancoră a stabilității duhovnicești. Și tot o ancoră – de mărturisire, de această dată – a fost și Sfântul Haralambie, considerat drept cel mai bătrân mucenic din Sinaxarul Bisericii noastre. Potrivit tradiției, în momentul martirizării sale, Sfântul Haralambie avea o vârstă foarte înaintată: 115 ani (sau, 113 ani după alte surse) însă, cu toate că era slab și neputincios, și-a asumat pe deplin credința, mărturisindu-L pe Hristos și plătind pentru aceasta cu prețul vieții. Pârât că propovăduia credința cea dreaptă, a fost prins și supus judecății. Înaintea guvernatorului Lucian şi a celor care îl judecau, Sfântul Haralambie a spus: „Nimic nu este mai avantajos sau mai plăcut decât chinurile pentru Hristos” şi „Vă mulţumesc, fraţilor, că, jupuindu-mi trupul bătrân, reînviaţi în mine sufletul şi-l pregătiţi pentru viaţa veşnică. […] Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Apoi, Lucian recurge la o tehnică de manipulare emoțională subliniind că din cauza bătrâneții lui nu-l supune la chinuri. Plin de curaj, Sfântul Haralambie mărturisește că „în luptele noastre, ale creștinilor, cel mai important este sufletul. Acesta nu îmbătrânește cu vârsta”. În urma refuzului categoric al Sfântului de a jertfi idolilor păgâni, guvernatorul a poruncit să fie supus la mai multe chinuri, însă mai înainte de a fi dus să i se taie capul, s-a mutat la Domnul, la 10 februarie în anul 202. Se spune că, înainte de a-și da sufletul, sfântul a început să se roage puternic și atunci cerurile s-au deschis, iar sfântul L-a văzut pe Mântuitorul și pe îngerii Săi. După cum citim în Sinaxar, în acea clipă, Sfântul Haralambie I-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul în care vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundență de roade, iar sufletele oamenilor să fie mântuite. Domnul i-a promis că îi va îndeplini dorințele și S-a ridicat la cer, luând cu El sufletul smeritului martir. Lungimea zilelor Sfântului Haralambie este dovedită și de registrul iconografic. Ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor, arată că Sfântul Haralambie se zugrăvește de obicei „sub chipul unui bătrân cu barba albă, lungă și ascuțită, despicată în două”. În iconografia ortodoxă greacă, Sfântul Haralambie este reprezentat deseori ca preot, pe când sursele rusești îl prezintă mai ales în înfățișarea sa episcopală, având însemne arhierești. Astăzi, un fragment din capul Sfântului Haralambie se află în altarul bisericii „Sfântul Gheorghe” din Iraklitsa Veche (în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă. De asemenea, un alt fragment se păstrează la Mănăstrirea „Sfântul Ştefan” din Meteora, săvârșind nenumărate minuni. În țara noastră, fragmente din moaștele Episcopului cetății Magnesiei se găsesc la Mănăstirea Miclăușeni din Iași și la Mănăstirea Râșca, iar în Bucureşti, la bisericile „Sfântul Dumitru” „Sfinţii Arhangheli” (Oţelari), unde se află un deget al sfântului, şi la Biserica „Sfântul Stelian“ (Lucaci). În loc de concluzie, un singur gând: să îl rugăm pe Sfântul Haralambie să mijlocească așa cum a făcut-o în multe rânduri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă.  Am adunat la un loc pentru dumneavoastră, în această zi specială, icoana Sfântului Haralambie, alături de câteva volume, precum și cele mai frumoase cărți de rugăciuni. Comandați pentru biblioteca și colțul dumneavoastră de rugăciune sau dăruiți celor apropiați un dar fără dată de expirare, spre cinstirea Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie. 

SURSA:  https://WWW.bizanticons.ro

ALBUM FOTO -Biserica Ortodoxa Romana, Parohia "Sf.M.Mc. Dimitrie" satul Alexandru cel Bun - Soroca.

Exteriorul Bisericii:

Interiorul Bisericii:

Sfantul Altar:

rCOADixTS1R2j0VoKl4dKOm5vFvE/s400/IMG20240204113853.jpg"/>

Ce ne trebuie pentru Botez.

Lucrurile necesare pentru oficierea Botezului sunt: - certificatul de naștere al copilului - trebuie preluate date despre copil și trecute în Registrul parohial, precum și în certificatul de botez; - o lumanare de ceara curata - lumanarea pentru Botez; - vin rosu pentru Sfanta Impartasanie; - o sticluta cu ulei (va fi folosit la ungerea dinainte de afundarea in cristelnita); - un sapun si un prosop (pentru spalarea preotului pe maini dupa afundare); - o panglica, cu care preotul va șterge pruncul în locurile în care a fost uns cu Sfântul și Marele Mir. De dorit: - nasii să cunoască Simbolul de Credință (Crezul). Nasii de botez Nasii de botez - Pentru a boteza pe cineva nu este important sa fii casatorit. Nu pot fi nași la Botez, creștinii de alta confesiune. Nasii sunt persoanele care fac mărturisirea de credință în locul și în numele celui ce se botează. La botez, nasul primește individual în brațe pruncul de parte barbateasca, iar nasa primește in brațe, tot individual, pruncul de parte femeiască. Datoria lor este sa creasca pruncul (finul) în spirit creștin. Nasii devin părinți spirituali ai pruncului, nascandu-l pentru viața cea nouă, în Hristos. Ei au aceleasi obligatii si raspunderi pentru viata spirituala a finului lor ca si parintii care l-au nascut. Cum se cuvine sa se aleaga nasii la botez ? Cel care dorește sa-si ducă o viață curată, trebuie sa-si aleaga nasii dintre cei mai buni și mai evlavioși creștini, indiferent de starea lor socială. Dacă din Sfanta Scriptura aflăm ca "Mantuirea sta întru mult sfat", sau că "Cei lipsiți de povatuitori cad ca frunzele", atunci putem înțelege de ce este important ca nasii sa aiba experienta vie a relației cu Hristos. Numai din aceasta relatie, nașii vor putea primi orice fel de întrebări din parte fiilor spirituali, fără a fi derutați de dificultatea lor. Rudenia dintre fin și nas. Potrivit canonului 53 al Sinodului VI ecumenic, nasul se leaga cu finul si cu parintii lui "printr-o rudenie spirituala, care este mai mare decat cea dupa trup". Prin acest canon este interzisă interzisa casatoria intre nas și mama finului, și ca, în cazul cand s-ar încheia o asemenea căsătorie, ea trebuie sa fie despartita, iar cei ce o incheiasera sa fie supuși epitimiilor pentru desfranati. De reținut: Exista credința în popor, ca după 8 zile, nasii să scalde pruncul. Acest act este cunoscut sub denumirea de "luarea mirului”. Amintim ca aceasta practica nu se regaseste in traditia ortodoxa și ca Sfantul Mir este șters de preot la Botez.

Ce ne trebuie pentru Taina casatoriei.

Lucrurile necesare la oficierea Cununiei sunt: - certificatul de căsătorie civilă al mirilor - sunt necesare date din acest certificat pentru a fi trecute în Registrul parohial și în Certificatul de Cununie; - doua lumanari de ceara curata; - inelele de logodna; - vin și pâine (piscoturi) pentru binecuvantarea mirilor; De reținut: În biserica se intra în următorul mod: nasul - alături de mireasă, iar nasa - alături de mire. După aceștia vor intra părinții mirilor, apoi ceilalți invitați. Nasii - părinți spirituali. În Biserica Ortodoxă, nasii sunt părinți spirituali. Nasul este persoana care te ajuta sa nu trăiești o viata anormala. În vechime, martori la încheierea unei căsătorii, în biserica, erau preoții catedralei. Ei semnau, ca martori, actul de căsătorie. Cu timpul, nasii de cununie au devenit perechi de credinciosi ortodocsi, ei înșiși casatoriti si cununați religios. Cum se cuvine sa se aleaga nasii la cununie? Tinand seama ca pentru mulți din zilele noastre totul este posibil dacă ai bani, multe persoane au devenit nași doar pentru ca au bani. Așa se face ca foarte puține persoane care devin nași, știu Crezul. Nu e o preocupare pentru învățarea lui, atat timp cat preotul iti ofera în biserica un Molitfelnic, de unde îl poți citi în voie. Mirii nu mai merg la duhovnic sa primeasca binecuvântare pentru nasii aleși, și asta pentru ca de multe ori, mirii nu au duhovnic. Astfel, cel care dorește să-și ducă o viața curată, trebuie sa isi aleaga nasii dintre cei mai buni și mai evlavioși creștini, indiferent de starea lor socială. Dacă din Sfanta Scriptura aflăm ca "Mantuirea sta întru mult sfat", sau ca "Cei lipsiți de povatuitori cad ca frunzele", atunci putem înțelege de ce este important ca nasii sa aiba experienta vie a relației cu Hristos. Numai din aceasta relatie, nașii vor putea primi orice fel de întrebări din partea fiilor spirituali, fără a fi derutați de dificultatea lor. Rudenia dintre fin și nas Potrivit canonului 53 al Sinodului VI ecumenic, nasul se leaga cu finul si cu parintii lui "printr-o rudenie spirituala, care este mai mare decat cea dupa trup". Prin acest canon este interzisă interzisă căsătoria între nas și mama fiului, și ca, în cazul cand s-ar încheia o asemenea căsătorie, ea trebuie sa fie despartita, iar cei ce o incheiasera sa fie supuși epitimiilor pentru desfranati. A opta zi de la Cununie În a opta zi după Cununie, mirii vin la Biserică pentru a li se citi o rugăciune specială. Aceasta randuiala este trecută în cartea "Aghiazmatar“ sau "Molitfelnic“ ca "Rugăciune în a opta zi după cununie“. Ea este numita de unele persoane: “dezlegarea Cununiei”. Este o denumire care trebuie inlaturata, pentru ca da naștere la speculații și interpretări greșite. Ea se poate numi cel mult - “dezlegare a cununiilor”, adică a cununilor de flori. Amintim ca în vechime, mirii purtau timp de o saptamana aceste cununi de flori. După șapte zile de la căsătorie, ei veneau în biserica și preotul lua aceste cununii de pe capetele lor. Tinand seama de faptul ca în zilele noastre cununiile sunt ridicate de preot chiar în timpul slujbei, considerăm că expresia “dezlegarea cununiilor” ar trebui scoasă din uz. Randuiala de “ridicare a cununiilor”, care exista la sfarsitul slujbei Cununiei, prezinta nestatornicie prin conținutul, timpul și locul savarsirii. În zilele noastre ea este alcatuita din doua rugăciuni “Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai binecuvantat cununa...” si “Intr-o unire au ajuns robii Tai...” și Apolisul. In anumiti codici se pune “Binecuvantat este Dumnezeu nostru...”, “Sfinte Dumnezeule...” și troparul zilei. Există un dezacord și în ceea ce privește timpul săvârșirii ei. Conform unor manuscrise, ea se savarsea în ziua a opta, după alte în ziua a șaptea, a treia, iar după altele se unea cu rânduiala Cununiei. Locul în care se desfășura acest moment era în naos sau în pridvor. Dacă “ridicarea cununiilor” se face în cadrul Slujbei, ne întrebam ce rost mai are ca mirii sa vina în a opta zi la Biserica? Cercetătorii au scos în evidenta ca aceasta “dezlegare” își are originea în perioada cand crestinii se impartaseau des. Era o perioada cand se tine postul conjugal în zilele de miercuri, vineri și duminică. În cazul de fata, Biserica tinand cont ca mirii nu s-au mai infranat de legăturile trupești, în zilele de post, pe parcursul primei saptamani de după Cununie, le da dezlegare prin aceasta rugaciune sa se impartaseasca. Ce trebuie sa faca tinerii in a opta zi de la Cununie În a opta zi de la Cununie, tinerii vin la Biserica împreuna cu nasii si cu lumanarile de la Cununie. Preotul le citește în pronaos molifta. Este momentul in care preotul se roaga lui Dumnezeu ca tinerii sa se impartaseasca cu Sfintele Taine și sa ramana in unire unul cu celălalt: "Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai binecuvantat cununa anului si ai inmultit fapturile Tale, binecuvanteaza si pe robii Tai acestia (N), pe care, cu alegerea Ta, ai binevoit a-i însoți unul cu altul. Trimite-le lor pe îngerul Tău cel păzitor, ca să-i păzească de orice rătăcire pana la sfarsit. Invredniceste-i a intra în sfântă biserica Ta și a se împărtăși cu Sfintele Tale Taine, ca totdeauna sa slaveasca Preasfânt numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum și pururea si-n vecii vecilor.“ "Într-o unire au ajuns robii Tai, prin binecuvântarea Ta, Doamne, invrednicindu-se a primi Sfânta Taină a Cununiei prin rugăciunile preoților Tai. Da Doamne, ca robul Tău (se rostește numele mirelui N), să fie cap soției sale, precum și roaba Ta (N), sa fie plecata barbatului sau, ca prin aceasta sa ramana nezdruncinată unirea lor pana la sfarsit, si Tie slava sa înalte, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea si in vecii vecilor. Amin. După citirea moliftei, nasii si tinerii saruta sfintele icoane din biserica. Mirii vor lăsa la Sfantul Altar un pomelnic, în care sunt trecute numele lor si ale nasilor, ca sa fie pomeniți de preot la sfintele slujbe.

Despre cei care nu postesc niciodata, despre Catadrala Neamului - editia...

SURSA:YOUTUBE

(8) Arhim. Conf.univ.dr. Miron Vasile - "Statul și familia" (2018.06.24,...

ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE !

ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE MOD DE FOLOSIRE AL ACESTUI INDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE Având în faţă această listă de păcate, ne putem face un amănunţit examen de conştiinţă. Astfel putem descoperi mai ales păcatele ascunse, pe care le-am făcut şi nu ştiam că sunt păcate sau nu ne-am dat seama că păcătuim. Cel mai simplu şi mai sigur este să luaţi ceva de scris şi o hârtie şi, pe măsură ce citiţi păcatele, notaţi pe hârtie pe cele pe care le-aţi făcut. Notaţi-le nu exact cum sunt în listă, ci cum s-au întâmplat în viaţa dumneavoastră. Să nu credeţi că le veţi ţine minte pe toate. Veţi avea neplăcuta surpriză să constataţi că la Spovedanie, sub epitrahilul preotului duhovnic, nu vă veţi mai aminti mare lucru. Dacă veţi avea hârtia cu dumneavoastră la Spovedanie, veţi fi sigur că astfel nu rămâne nimic nemărturisit din cauza uitării. Totuşi nu trebuie prezentate preotului păcatele pe larg cum sunt scrise aici, ci cât mai pe scurt. La acestea foloseşte lista de pacate. Atenţie! La Spovedanie se mărturisesc păcatele care s-au mai întâmplat de când v-aţi mărturisit ultima dată şi cele care au rămas nemărturisite (fie le-aţi uitat, fie nu aţi ştiut că sunt păcate şi între timp aţi aflat). Păcatele deja mărturisite nu se mai repetă. De asemenea nu se povestesc împrejurările în care s-au petrecut păcatele. Nu au decât foarte rar importanţă şi aceste poveşti nu vor face decât să consume din timpul de mărturisire al altor creştini şi să împovăreze pe preotul duhovnic. Eventualele explicaţii vă vor fi cerute de duhovnic. De asemenea, dacă nu sunteţi hotărât (hotărâtă) să spuneţi tot din diferite motive, mai bine nu vă mărturisiţi, pentru că nicidecum nu vi se vor ierta cele mărturisite, ci se zice chiar că se vor dubla. De ce ne este ruşine de preot să mărturisim păcatele? Oare nu este şi el om ca şi noi? De ce oare n-am avut această ruşine atunci când am făcut păcatul? Cele mai importante în privinţa Spovedaniei sunt condiţiile iertării pacatelor mărturisite: credinţa în Dumnezeu; părerea de rău pentru păcatele săvârşite; hotărârea de a nu le mai repeta; mărturisirea să fie sinceră şi completă; preotul duhovnic să dea dezlegarea păcatelor; păstrarea Tainei Spovedaniei; împlinirea canonului (epitimiei) primit de la duhovnic. Preotul duhovnic la care ne mărturisim se alege. Aşa cum căutăm pentru bolile noastre cel mai iscusit doctor, tot aşa trebuie şi pentru păcatele noastre să căutăm cel mai iscusit duhovnic. Nu trebuie să schimbăm duhovnicul decât pentru motive întemeiate (ne-am mutat noi sau s-a mutat preotul, a murit preotul, este stăpânit de păcate mari etc.). Cu cât el ne cunoaşte mai bine, cu atât ne poate sfătui mai bine. Trebuie să spunem preotului:  când ne-am spovedit ultima dată;  dacă atunci am spus toate păcatele;  dacă am primit vreun canon şi dacă l-am împlinit;  dacă am primit dezlegare la Sfânta Împărtăşanie. ÎNDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE ( LISTĂ DE PĂCATE ) 1. Am deznădăjduit în ajutorul şi mila lui Dumnezeu. 2. Am zis că nu mă mai iartă Dumnezeu, că sunt prea păcătos(păcătoasă) şi tot în iad voi merge. 3. Am zis: dacă vrea Dumnezeu mă mântuieşte, dacă nu, nu. 4. Am zis că nu-mi ajută Dumnezeu, că m-a uitat Dumnezeu. 5. Am crezut sau am zis că nu există Dumnezeu, rai, iad. Am îndoială că există Dumnezeu, rai, iad etc., pentru că nu le-am văzut. 6. Am socotit Sf. Scriptură mincinoasă. Nu cred în anumite minuni, întâmplări povestite în Sf. Scriptură. 7. Nu suport să se vorbească despre Dumnezeu. 8. Am avut prea mare încredere în mila lui Dumnezeu zicând: oricât aş păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun. 9. Am avut gând de sinucidere. 10. Am fumat. M-am drogat (fumatul şi drogurile sunt sinucidere). Am vândut ţigări şi/sau droguri. 11. Am înjurat. Şi de cele sfinte am zis (Grijanie, Biserică, icoană, candelă, Dumnezeu, Hristos, tămâie, morţi etc.) 12. N-am plătit lucrătorii. Nu le-am dat cât trebuia, cât m-am împăcat cu ei. Nu i-am plătit la timp. Am cumpărat ceva şi n-am plătit. 13. Am asuprit pe slugi, pe săraci, pe orfani, pe văduve, pe neputincioşi. I-am batjocorit. 14. Mi-am dorit moartea la necaz. 15. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva. 16. Am cârtit la Dumnezeu la necazuri că prea mi-e greu, că de ce am pierdut tocmai eu, că de ce sunt prigonit eu şi păcătoşii trăiesc bine, că nu-i bine, sau că e prea e frig, cald, prea plouă etc., în loc să am răbdare. 17. Am zis zău, să mor eu, să n-am parte de, să chiorăsc, etc. 18. Am fost nemulţumit(ă) cu starea mea (mai bine era aşa decât aşa). 19. Am jurat strâmb. Am jurat că voi face ceva rău. 20. Am blestemat. Şi pe mine însumi (însămi) m-am blestemat. 21. Am fost făţarnic(ă), prefăcut(ă), linguşitor(oare), viclean(ă). 22. Am vorbit cu mai multe înţelesuri. 23. Am purtat vorba de colo-colo. 24. Am păgubit sufleteşte şi trupeşte pe aproapele meu. 25. Am împiedicat pe aproapele meu să dobândească ceva bun, din invidie şi răutate. 26. Am clevetit, discutat, bârfit, ţinut contul altuia. Am clevetit pe părinţi, pe preoţi. 27. Am stricat numele bun al cuiva, bârfindu-l şi discutându-l. 28. N-am înlăturat răul pe care l-am văzut venind peste aproapele meu pe cât mi-a stat în putinţă. 29. Am împrumutat cu camătă (dobândă) la persoane fizice. 30. Fiind scumpaci, am vândut cu preţ prea mare. 31. Am fost la vrăjitoare, ghicitoare, spiritism. Am făcut farmece cuiva. 32. Ştiu să descânt de rău. Ştiu să fac farmece. 33. Am trecut pe cei vii pe pomelnic la morţi, ca să le fie rău. Am „întors lumânările” pentru răul duşmanilor. 34. Am purtat aţă roşie să nu mă deochi, am uns toate cu usturoi la Sf. Andrei, am purtat pelin la Rusalii, am purtat diferite obiecte de la vrăjitoare date „ca să nu se mai prindă farmecele de mine”, am făcut focuri şi am sărit peste ele şi alte obiceiuri drăceşti. Mi-am căutat norocul în zodii, cu papagalul. 35. Am crezut că sufletul, după ce iese din om, trece în diferite animale (reincarnare). 36. Am batjocorit, lovit, bătut pe cineva. Pe părinţi, pe preoţi. 37. Am judecat pe alţii ce fac, ce zic, de ce sunt aşa şi nu altfel etc. 38. Am presupus, bănuit pe alţii. 39. Am fost iscoditor (iscoditoare). 40. Am luat ceea ce se cuvenea altuia. 41. Am păcălit, înşelat pe cineva. Am vândut marfa rea ca marfă bună. 42. Am nedreptăţit pe cineva. 43. Am împrumutat ceva şi n-am dat înapoi. 44. Am ascuns în casa mea lucruri străine. 45. Am găsit lucruri străine şi, ştiind ale cui sunt, nu le-am dat înapoi. 46. Am furat ceva. De la stat (averea publică), sau de la om? De la biserică? De la străini sau de la părinţi, de la rude? Păcatul acesta nu se iartă până nu înapoiem lucrurile. Dacă nu mai putem‚ să facem milostenie. 47. Am mutat hotarul ca să iau din terenul vecinului. 48. Am ascuns furtişagul altuia. Am în casă vreun lucru de furat. 49. Am vândut sau am cumpărat lucruri despre care bănuiam sau ştiam că sunt de furat. 50. Am adunat bani cu acte false şi cu vicleşug. 51. N-am întors paguba făcută aproapelui, chiar şi fără voie. 52. Din răutate, am stricat avere străină (semănături, pomi, maşină etc.). 53. Am înşelat statul, depunând declaraţii de venit false. 54. Am moştenit cu bună ştiinţă avere agonisită prin păcate. N-am făcut milostenie multă din ea. 55. Am dat sau am luat şpagă (mită). 56. Am câştigat bani prin metode necinstite. 57. M-am lăcomit la avere, zgârcindu-mă la milostenie. 58. Sunt necumpătat(ă) în cheltuieli. Dau bani pe lucruri de lux, care nu sunt strict necesare. 59. N-am ajutat biserica şi pe săraci după putere. 60. Dacă mi-au venit în gând păcate, m-am îndulcit gândindu-mă la ele, în loc să le alung imediat. 61. Am căutat momentul potrivit pentru a face un păcat (exemplu: hoţul care caută să fure, curvarul care caută femeie, etc.). 62. Am pârât pe cineva cu scopul de a-i face rău. 63. Am minţit împotriva cuiva cu scopul de a-i face rău (mărturie mincinoasă împotriva aproapelui). 64. Am mâniat sau am scârbit pe cineva cu vorbe sau fapte urâte. L-am făcut să mă urască. 65. Port ură pe cineva. Ţin minte răul. Aş vrea să mă răzbun. M-am bucurat de răul altuia. 66. Doresc răul cuiva. Doresc altora boală, necazuri, moarte, etc. 67. În timpul rugăciunii m-am gândit la altceva. 68. Am vorbit în timpul slujbei. M-am foit, m-am mişcat de colo-colo prin biserică. 69. Nu mi-a fost gândul la slujbă. M-am uitat ce fac alţii, cu ce sunt îmbrăcaţi. 70. Am mâncat, am băut ceva pe ascuns. 71. M-am lăcomit la mâncare. Am mâncat cu nesaţ. 72. M-am ameţit la cap cu băuturi alcoolice. M-am îmbătat. Am şi vărsat după aceea. 73. Am vrut să fiu deasupra tuturor cu ceva anume dacă nu cu totul. 74. Am făcut din sărăcia sau din bogăţia mea un motiv de laudă. 75. M-am mândrit, m-am fălit, m-am trufit, m-am dat mare, m-am îngâmfat, m-am înfumurat. M-am mândrit cu copiii mei. 76. M-am lăudat. Am o părere bună despre mine. Mă cred a fi cineva în comparaţie cu alţii. Nu mai e nimeni ca mine. 77. Îmi place să mă laude alţii. Când fac o faptă bună, aştept laude de la alţii şi nu plată de la Dumnezeu. 78. Am încredere mare în mine, în loc să am în Dumnezeu. 79. M-am crezut mai bun(ă), mai credincios(oasă) ca alţii, socotindu-i pe ei mai răi, proşti, necredincioşi, etc. 80. Am râs de păcatele şi defectele altora. Şi de faptele lor bune am râs. 81. Am lăudat păcatele altora. 82. M-am lenevit a face rugăciune în fiecare dimineaţă, seară, la fiecare masă. 83. Am mâncat de dulce în vreo zi de miercuri sau vineri. 84. N-am ţinut cele 4 posturi de peste an. 85. Am ţinut post negru sâmbăta şi duminica. 86. Am zis: mai păcat este să pofteşti mâncarea de dulce, decât să o mănânci. 87. Am postit când Biserica dezlega, exemplu miercuri şi vineri când era harţi sau sâmbătă şi duminică când se mânca peşte, socotind că nu sunt bune aceste rânduieli. 88. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia): miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, luni; în cele 4 posturi de peste an; în timpul sarcinii şi al ciclului lunar; 40 de zile după naştere. 89. N-am păstrat curăţie cu soţul (soţia) cu acordul lui (ei), ci fără, încât putea să cadă în păcatul preacurviei. 90. Am luat pastile anticoncepţionale, am folosit spermicide, ca să nu fac copii. 91. Am făcut păcatul onaniei ca să nu fac copii, adică: am folosit prezervativ sau am vărsat sămânţa afară ca bărbat, iar ca femeie am folosit diafragmă. 92. Am făcut avort. Ca bărbat, am dat voie soţiei să facă avort. 93. Am folosit sterilet ca să nu fac copii (steriletul provoacă avort). 94. M-am împreunat cu soţul (soţia) de mai multe ori în 24 de ore. 95. M-am împreunat cu soţul (soţia) în diferite poziţii,ca animalele. 96. M-am împreunat cu soţul (soţia) în văzul sau auzul copiilor mei, crezând că sunt mici şi nu ştiu. 97. Am curvit. Am preacurvit. 98. Am gânduri de desfrânare cu persoane de sex opus sau de acelaşi sex. Când îmi vin aceste gânduri, nu le depărtez, ci mă îndulcesc cu ele, deşi n-aş vrea să fac păcatul. 99. Am preacurvit cu rudă, fin, naş, văr, frate, fiu, fiică, nepot. 100. Am gândit să preacurvesc sau chiar am preacurvit cu preot, preoteasă, călugăr, călugăriţă. 101. Am pipăit alt trup pentru a simţi şi provoca plăceri de desfrâu. 102. Am trăit necununat(ă), adică în concubinaj. 103. M-am căsătorit cu altă femeie, nefiind divorţat de prima. 104. M-am culcat cu femeia mea după ce am divorţat de ea. 105. M-am căsătorit cu rudenie de sânge, de cuscrie (nu se poate decât de la gradul al 8-lea în sus, altfel e păcatul amestecării de sânge). 106. Ca naş (naşă), m-am căsătorit cu fina (finul) sau am dat voie copiilor mei să se căsătorească cu copiii finilor mei. 107. Mi s-au făcut mai mult de trei cununii în biserică( cununia a 4-a este păcat). 108. Am făcut păcatul malahiei singur(ă) (adică atunci când o persoană îşi provoacă plăcere singură, masturbare). Acest păcat se numeşte curvia cu diavolul. 109. Am făcut păcatul malahiei cu altă persoană, unul la altul. Eu cu altul, altul cu mine, cu femeie, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie, cu copii. 110. Am făcut păcatul sodomiei (bărbat cu bărbat, femeie cu femeie). 111. Am făcut păcatul gomoriei (prostii cu gura, sex oral). 112. Am preacurvit cu animale, păsări (zoofilie), cu copii (pedofilie) 113. Am privit filme, poze cu prostii. Am în casă poze, statui cu prostii. 114. Am vorbit prostii. 115. Am privit cu plăcere cum se împreunau animalele. 116. Am fost invidios (invidioasă). Mi-a părut rău de binele altuia. Îmi pare rău că altul are şi eu nu. Invidia este aceeaşi cu zavistia şi pizma. 117. M-am lăcomit la muncă. Am muncit peste puteri, încât poate chiar m-am şi îmbolnăvit. 118. Am minţit. Am obiceiul să mint mereu. 119. Îmi place să „înfloresc” lucrurile şi poveştile. 120. Am drăcuit. Am dat naibii. Şi pe mine însumi m-am dat dracului. Am zis: „să fiu al naibii”, „să mă ia”. 121. Am muncit în duminici şi sărbători. 122. Am lipsit de la biserică în duminici şi sărbători. În timpul slujbei nu m-am rugat, ci am dormit ori m-am ocupat cu lucruri deşarte, am fost la târg etc. 123. Dacă am fost la biserică, n-am dat pomelnic şi n-am aprins lumânări. 124. Am stat în faţa la toţi în biserică. I-am dat la o parte pe alţii, zicându-le că stau pe locul meu. 125. Am adus daruri, jertfe şi donaţii la biserică din ce era mai rău. 126. Am ucis animal, pasăre. Le-am chinuit, batjocorit, le-am împovărat peste puteri, le-am lăsat să moară deşi puteam să le salvez. 127. Am mâncat eu sau am pus altora în mâncare spurcăciune (animal netăiat, carne de om, jertfe sataniceşti, necurăţie etc.) 128. Am sfătuit şi învăţat pe alţii să facă păcate. 129. Am fost la petreceri destrăbălate. În posturi, miercurea, vinerea, în duminici şi sărbători. 130. Cred în superstiţii: căldare goală, să nu mă întorc că-mi merge rău, dacă întâlnesc preot îmi merge rău etc. 131. N-am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefaceri. 132. Am făcut glume, bancuri cu şi despre cele sfinte. 133. M-am machiat, rujat, vopsit la păr, am dat unghiile cu ojă etc. Am purtat cercei, mărgele, inele, coliere, brăţări, pantofi cu toc. Mi-am făcut părul. 134. Ca femeie, am purtat pantaloni sau fustă scurtă, n-am purtat capul acoperit, am mers sau am vorbit, ca să atrag bărbaţii. 135. Am scuipat sau am vomitat în ziua în care m-am împărtăşit. 136. M-am mâniat şi nu mi-a trecut îndată, ci am ţinut mânie. 137. Am ambiţie, încăpăţânare, obrăznicie, neruşinare, iubire de sine. 138. Am făgăduit ceva şi n-am împlinit. N-am ţinut învoiala, promisiunea. 139. N-am tămâiat şi stropit casa cu agheasmă cel puţin o dată pe lună. 140. N-am iertat pe cei ce mi-au cerut iertare. 141. Nu mi-am cerut iertare pentru a depărta orice vrajbă, chiar dacă n-am fost vinovat(ă). 142. N-am aprins candela la rugăciune, în duminici şi sărbători. 143. N-am făcut semnul crucii cum trebuie, drept. 144. N-am făcut cruce când am trecut pe lângă biserică. 145. Am mers la mai mulţi preoţi şi am zis la unul unele păcate, la altul altele. 146. Din pricina ruşinii sau a altor motive, am ascuns cu bună ştiinţă la Spovedanie unele păcate. M-am şi împărtăşit după aceea. 147. M-am împărtăşit la un preot, fiind legat de altul. 148. Ca femeie, m-am atins de lucruri sfinte din biserică, atunci când am avut ciclu. 149. Am venit târziu la biserică. Am plecat înainte de sfârşitul slujbei fără motive întemeiate. Am făcut din acestea o regulă. 150. N-am crescut copiii şi finii în frica de Dumnezeu. Nu i-am învăţat poruncile lui Dumnezeu. I-am învăţat la rău, contribuind la uciderea lor sufletească. 151. Nu mi-am pedepsit copiii când i-am văzut că persistă în greşeli. 152. Nu am ascultat de părinţi atunci când m-au învăţat de bine. 153. Nu mi-am iubit la fel toţi copiii. Am fost părtinitor (părtinitoare) cu unul sau mai mulţi din copiii mei. 154. Am amânat Spovedania. Am zis să păcătuiesc, că mai e timp să fac pocăinţă şi să mă spovedesc. 155. N-am făcut canonul pe care l-am primit după Spovedanie. 156. M-am împărtăşit după ce am avut necurăţie în vis. 157. Ca femeie, m-am împărtăşit când aveam ciclu. 158. Ca femeie, n-am făcut molitfele la o zi, 8 zile şi 40 de zile după naştere. Am intrat în biserică înainte de a trece 40 zile. Am citit molitfa înainte de a trece cele 40 de zile. 159. Am pierdut sarcina fără voia mea. Dacă mi s-a întâmplat aşa, n-am venit la preot să-mi citească rugăciunea specială. 160. Am înăbuşit copilul lângă mine, botezat sau nebotezat. 161. Din neglijenţa mea, mi-au murit copiii. 162. Am lăsat să-mi moară copilul nebotezat. 163. Am abandonat copiii vii pe drumuri, în orfelinate. 164. Am mustrat prea aspru. Am cicălit. Am stat cu gura şi am fost prea băgăcios (băgăcioasă) pe altcineva. 165. Am lăsat nefăcută sfeştanie în casă mai mult de un an de zile. 166. Am făcut jocuri şi râsete la priveghiurile de morţi. 167. Nu mi-am făcut datoria faţă de rudele moarte. Nu le-am făcut tot ce trebuia. 168. N-am îngrijit mormintele. M-am zgârcit să plătesc sărindare, slujbe pentru sufletele celor adormiţi. 169. Am jelit morţii. Am pus bani pe crucea lor de pe piept sau în mână. Am dat lucruri peste groapa lor. Am spart ceva când a fost scos mortul din casă. 170. Am în casă, am citit cărţi sectare. Am fost la adunări de sectanţi, i-am primit în casă. 171. Am ucis oameni, cu voie sau fără voie. Poate din şi din cauza mea, a murit cineva. 172. M-am căsătorit cu evreu, turc, catolic, sectant etc. 173. Am dat anaforă pe jos. 174. Cred în vise. Ceea ce fac a doua zi este în funcţie de cele ce visez. 175. Am cântat şi am ascultat cântece lumeşti şi sectare. 176. Am jucat şi am mers la discoteci şi alte petreceri anormale. 177. Am făcut nunţi şi petreceri cu mâncare de dulce şi cu muzică în post. 178. Am smintit şi l-am făcut să păcătuiască pe aproapele meu când a auzit ce zic şi a văzut ce fac (astfel sunt răspunzător în faţa lui Dumnezeu pentru păcatul aproapelui meu). 179. M-am mascat. 180. N-am plătit contribuţia la Sfânta Biserică. 181. Am ascultat discuţiile altora, deşi nu-mi folosea şi îi deranjam 182. Am intrat în Sfântul Altar. 183. Am moştenire şi n-am îngrijit pe cei care mi-au dat-o. 184. Nu mi-am căutat sănătatea după datorie. 185. Am luat anaforă şi agheasmă, deşi mâncasem sau băusem apă după miezul nopţii. 186. Am râvnă nesocotită, habotnicie( post mult încât poate m-am şi îmbolnăvit, milostenie fără socoteală încât suferă cei din casă etc.). 187. Nu m-am rugat totdeauna cu faţa către răsărit. 188. Am dat importanţă mai mare celor trupeşti decât celor sufleteşti. 189. În loc de a mă împăca cu aproapele, l-am tras la judecată. 190. Nu mi-am iubit soţul(soţia) ca pe mine însumi. Din pricina mea a făcut păcate. 191. Am făcut diferite pariuri diavoleşti, prin care mulţi şi-au pierdut sănătatea şi viaţa. 192. N-am sfătuit pe cel care avea nevoie de sfat. N-am învăţat pe cel nepriceput. 193. Am dat de pomană mâncare de dulce în zile de post. DUMNEZEU SĂ VĂ IERTE DE TOATE PĂCATELE ŞI SĂ VĂ BINECUVINTEZE ! Autor: protosinghel Nicodim Măndiţă Postată acum 18th February 2011 de protoiereu Corneliu Alexei SURSA:https://filocalia-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/indreptar-pentru-spovedanie.html

Cum se cuvine să se mărturiseasca păcătosul.

După ce vei socoti în acest chip păcatele tale şi te vei pregăti cu zdrobirea inimii şi cu părerea de rău, atunci mergi la duhovnicul cel iscusit, cum am spus. Dacă ştii carte, însemnează păcatele tale pe hârtie ca să nu le uiţi. Dacă va fi departe locuinţa duhovnicului, nu te lenevi, aşa cum nu te leneveşti să mergi la un doctor iscusit pentru boala trupească, când este departe. Zi şi tu ca fiul cel risipitor: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu." Venind la duhovnic, când acela îţi va spune să-ţi mărturiseşti păcatele înaintea Stăpânului Hristos, atunci, îngenunchind înaintea Sfintei Lui Icoane spune "Părinte, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău ! Iată astăzi, Părinte, prin duhovnicul meu acesta, mă voi mărturisi Ţie întru dreptatea inimii". Şi să îcepi a te mărturisi. Se cuvine să ştii, că de nu vei face cercetarea ce de cuviinţă a păcatelor tale mai înainte de a te mărturisi, câte păcate vei uita şi nu le vei mărturisi, sunt neiertate; pentru că uitarea aceasta a fost voită, putând să-ţi aduci aminte de ele cercetându-te, şi nu ai făcut-o. Dar de vei face cercetarea cea de cuviinţă şi se va întâmpla să uiţi vreun păcat, ca un om care uită, acest fel de păcat, spun unii Părinţi că se iartă împreună cu celelalte păcate pe care le-ai mărturisit, pentru că uitarea aceasta nu este de voie. Dacă după mărturisire îţi vei aduce aminte, trebuie să mergi din nou la duhovnic şi să mărturiseşti şi acel păcat, pe care ţi l-ai amintit. Ce este mărturisirea ? Înainte de a începe, să ştii că Mărturisirea este o arătare de voie, orală, a faptelor rele, a cuvintelor şi a gândurilor, umilită, neprihănitoare, dreaptă, fără ruşine, hotărâtă, care se face la duhovnic. (pag.144-145) SURSA:https://filocalia-ortodoxa.blogspot.com/2012/02/cum-se-cuvine-sa-se-marturiseasca.html